Martie 2013


O, om!… ce mari raspunderi ai
de tot ce faci pe lume!
De tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la altii-o dai,
caci ea mereu spre iad sau rai
pe multi o sa-i îndrume!

Ce grija trebuie sa pui
în viata ta, în toata,
caci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus… si-n veci nu-l mai adui,
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort odata.

Ai spus o vorba – vorba ta,
mergând din gura-n gura,
va veseli sau va-ntrista,
va curati sau va-ntina,
rodind samânta pusa-n ea
de dragoste sau ura.

Scrii un cuvânt – cuvântul scris
e-un leac sau e-o otrava!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
ramâne-n urma-un drum deschis
înspre Infern sau Paradis,
spre-ocara sau spre slava.

Spui o cântare – viersul tau
ramâne dupa tine
îndemn spre bine sau spre rau,
spre curatie sau desfrau,
lasând în inimi rodul sau
de har sau de rusine!

Arati o cale – calea ta
în urma ta nu piere.
E calea buna sau e rea,
va prabusi sau va ’nalta,
vor merge suflete pe ea
spre rai sau spre durere.

Traiesti o viata – viata ta
e una, numai una;
oricum ar fi, tu nu uita,
cum ti-o traiesti, vei câstiga
ori fericirea-n veci prin ea,
ori chin pe totdeauna!…

O, om!… ce mari raspunderi ai,
tu vei pleca din lume!
Dar ce scrii azi, ce spui în grai,
ce lasi prin pilda care-o dai,
pe multi, pe multi, mereu spre rai
sau iad o sa-i îndrume.

O, nu uita!… fii credincios,
cu grija si cu teama!
Sa lasi în urma luminos
un grai, un gând, un drum frumos! –
Caci pentru toate, ne-ndoios,
odata vei da seama!…

Anunțuri

Doamne, tinde-Ţi patrafirul
peste faţa mea de lut,
sufletu-mi neghiob şi slut
să-l albeşti cu tibişirul
când amurgu-şi toarce firul
peste-un pic de gând tăcut.
Să-Ţi vorbesc, ne-aud vecinii,

iar osanda e păcat;
eu stau pe-un colţ plecat
şi să-mi scriu povara vinii,
pe când Tu, la vremea cinii,
să-mi şopteşti că m-ai iertat

Aciuiaţi pe-o vatră nouă
vom purcede spre nou cânt;
eu, o mână de pământ,
Tu, lumina-n strop de rouă,
migăli-vom cartea-n două:
Tu, vreo trei, eu, un cuvant.

Şi-ncălţându-Te-n sandale
să porneşti pe drum stelar,
într-ale slovelor chenar
eu opri-Te-voi din cale
şi-n minunea vrerii Tale
Te-oi sorbi dintr-un pahar.

La Parohia Orboieşti din Protopopiatul Slobozia, pr. paroh Ionuţ Dumitru a organizat miercuri, 27 martie, cercul catehetic lunar, programat de Biroul pentru catehizare al Protopopiatului Slobozia. Au participat 15 copii din parohie, cu vârste între 9 şi 15 ani, iar ca asistenţi, părintele Alexandru Oancea, responsabil pentru catehizare la nivel de protopopiat, şi preoţii din Cercul pastoral numărul 6. Tema întâlnirii a fost „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena -modele duhovniceşti“, deoarece anul 2013 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Părintele Ionuţ Dumitru a prezentat într-un mod atractiv copiilor prezenţi tema propusă.
Ca parte practică a acestei întâlniri, copiii au primit un test de evaluare a informaţiilor însuşite, iar primii trei clasaţi cu răspunsurile cele mai bune au fost premiaţi cu cărţi de rugăciune, oferite de părintele paroh. În cadrul aceleiaşi întâlniri, pr. Alexandru Oancea a prezentat concursul educaţional „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena – modele de urmat“, lansat de Protopopiatul Slobozia, a felicitat copiii pentru implicare şi pe preotul îndrumător pentru buna organizare a întâlnirii. La final s-a rostit rugăciunea „Tatăl nostru“, iar participanţii au primit din partea pr. Alexandru Oancea câte o iconiţă cu Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, a declarat pr. Alexandru Oancea, responsabil în cadrul Biroului pentru catehizare al Protopopiatului Slobozia.

sursa: ZiarulLumina.ro

Nădejdea, ca virtute, este absolut necesară pentru mântuire. Ea întăreşte întreaga fiinţă a creş­tinului în Dumnezeu, într-o încredere necontenită în purtarea Lui de grijă; dă putere sufletului în faţa tuturor greutăţilor care-l asaltează pentru a-l despărţi de Dumnezeu. „Nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământeşti; în sfârşit, mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu“ – ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Pregătirea perceptivă

Omul simte că trăieşte a­tunci când are o motivaţie. Mo­ti­­­vaţia îi dă putere sufletului să-şi împlinească dorinţa. Cu toa­­te acestea, sufletul omului es­­te suflare dumnezeiască şi nu se poate împlini prin lucruri ma­­­teriale şi mărginite. Sufletul o­­mului se împlineşte doar în re­la­ţie cu Dumnezeu. Nădejdea în Dum­nezeu nu este doar a­ceas­tă mo­tivaţie, ci aceea care îl ajută pe om să se îm­păr­tă­şeas­că din vo­ia lui Dumnezeu, lu­minându-l şi dându-i sens vieţii.

Anunţarea temei

În cele ce urmează vom vor­bi despre „nădejdea în Dum­nezeu: lumină a vieţii“.

Tratarea

Din punct de vedere lingvistic, nădejdea este încrederea sau convingerea că ceea ce fa­cem sau dorim se va realiza. Da­că ne raportăm la persoane, nă­dejdea este încrederea în spri­jinul pe care ni-l oferă în a­nu­mite situaţii critice ale vieţii. Ast­fel, nădejdea este o forţă in­te­­rioară care ne dă tăria să îna­intăm spre scopul suprem al vie­ţii, Care este Hristos. În via­ţa duhovnicească, unde consta­tăm atâtea neputinţe omeneşti, nă­dejdea îndreptată spre Dum­nezeu este vitală. Sfântul E­van­ghelist Ioan ne aminteşte un cuvânt al Mântuitorului prin care este subliniată nece­si­­tatea de a ne pune nădejdea în Dumnezeu: „fără Mine nu pu­teţi face nimic“ (Ioan 15, 5).

Lucrările lui Dumnezeu în om, după învăţătura Sfinţilor Pă­rinţi, se numesc virtuţi. Da­că pomul se cunoaşte după roa­dă (Matei 12, 33), tot astfel, şi vir­tuţile se cunosc după lucra­rea harului lui Dumnezeu. Vir­tu­ţile sunt legate între ele, se cul­tivă şi se susţin unele pe al­te­­le, deoarece provin din a­ce­laşi Duh Sfânt. Nădejdea nu poa­te exista singură, ci doar îm­­preună cu alte virtuţi. Sfân­tul Ioan Scărarul vede o împle­ti­­re între nădejde, credinţă şi dra­goste, împletire care strân­ge şi întăreşte legătura tuturor os­tenelilor duhovniceşti: „Cre­din­ţa poate să facă şi să zi­deas­că toate. Nădejdea este mereu în­conjurată de mila lui Dum­nezeu, al cărui sprijin avându-l, nu va putea fi niciodată ru­şi­na­tă. Dragostea nu cade şi nu se o­preşte în alergare aşa.“

Câtă lumină împărtăşeşte nă­­­dejdea în Dumnezeu putem în­­­ţelege privind la Maica Dom­nu­­lui, cea care s-a împărtăşit de­­plin din toate virtuţile. În­ce­pu­­tul virtuţilor ei a fost sădit de pă­rinţii săi, Ioachim şi Ana, ca­re, întristaţi fiind pentru ne­ro­di­rea lor, au nădăjduit la mi­la lui Dumnezeu, aducându-şi a­min­te de Avraam şi Sarra şi de cei­lalţi care făcuseră experi­en­ţa u­nei astfel de întristări pen­tru lip­sa de copii. Însoţiţi de cre­din­ţă, nu au lăsat ru­gă­ciu­nea pâ­nă nu au primit certitu­di­nea că le-a fost ascultată. Lu­cra­rea lor du­hovnicească, plină de ru­gă­ciu­ne şi nădejde, a in­flu­­enţat şi su­fletul copilei lor, căci Maica Dom­nului este cea prin care a­vea să lucreze virtu­tea.

Sfântul Grigorie Palama vor­beş­te despre viaţa isihastă a Mai­­cii Domnului, viaţă înce­pu­tă din momentul închinării ei la tem­plu. Tradiţia Bisericii re­la­­tea­ză momentul când Maica Dom­nului, adusă fiind la templu de către părinţii Ioachim şi Ana pentru a fi afierisită Dom­nu­­lui, a intrat în Sfânta Sfin­te­lor, unde nu intra decât Ar­hie­re­ul, şi aceasta o singură dată pe an, cu pregătire specială. A­ceas­­tă retragere a Maicii Dom­nu­­lui în Sfânta Sfintelor este vă­­zută de Sfântul Grigorie Palama ca o lucrare isihastă. Lucrarea i­­­­sihastă este lucrarea de retra­ge­­re a omului din lume pentru a putea sta în linişte la ru­gă­ciu­ne cu Dumnezeu. Ru­gă­ciu­nea Mai­cii Domnului nu era ru­gă­ciu­nea isihaştilor din perioa­da creş­tină, care practicau „ru­gă­­ciu­nea lui Iisus“, ci era ru­gă­ciu­nea unei copile curate şi dornice de comuniune cu Dum­nezeu.

Tot tradiţia Bisericii ne spu­ne că Maica Domnului se ruga, în perioada şederii ei la templu, să fie învrednicită pentru a fi slu­jitoarea acelei femei care va naş­te pe Mesia – cel mult pro­fe­ţit şi aşteptat în popor. Nădej­dea Maicii Domnului a fost îm­pli­nită mai mult decât dorea, căci Dumnezeu a învrednicit-o să devină ea însăşi cea care a năs­cut pe Mesia. Cu toate acestea, Maica Domnului s-a numit pe ea, cu smerenie, „roabă a Dom­nului“. Rugăciunea în isihie, precum şi smerenia au lu­mi­­nat-o, cum nimeni dintre oameni nu a mai fost luminat, căci Hristos i S-a arătat Maicii Dom­nului în iubirea Sa dum­ne­zeiască şi ea L-a văzut aşa „cum este“! (I Ioan 3, 2) Nu L-a vă­zut ca pe un copil sau ca pe un om matur, ca pe un în­vă­ţă­tor sau ca pe un prooroc cum Îl ve­deau ceilalţi. În Iisus a văzut pe Dumnezeu-omul. În toată via­ţa ei nu s-a raportat la Iisus ca la fiul său, ci ca la Dum­nezeu. Deşi Evangheliştii o nu­mesc „Maică a Domnului“, ea se considera „roaba Dom­nu­lui“. Este singura care L-a cu­nos­cut deplin pe Iisus ca Dum­ne­zeu, iar nu prin ghicitură.

Rugăciunea în isihie (linişte) şi ferirea de păcat (pe cât este po­sibil omului) luminează şi în­tă­resc sufletul spre nădejdea în Dumnezeu. Pentru omul din lu­me, isihia este posibilă frag­men­tar doar în timpul rugăciunii, când stă de vorbă cu Dum­nezeu, prin izolarea de gându­ri­le cotidiene şi a patimilor.

Recapitulare

Împărtăşindu-ne teoretic din învăţătura despre nădejde, ce vom zice atunci când ne vor cu­prinde bolile, grijile zilnice sau deprimările? Ce vom face în faţa ceasului morţii?

Asociere

Cultivând nădejdea, vom zi­ce că Dumnezeu a făcut pe om în­treg, din nimic, a vindecat boli de nevindecat. La El este nă­­dejdea însănătoşirii noastre; iar despre grijă, tot El, prin Da­vid, ne-a încredinţat: „Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hră­ni“ (Psalm 54, 25); depri­mă­rii, care încearcă să ne închidă su­fletul în întunericul iadului de unde ni se pare că nu mai es­te ieşire, îi vom pune înainte cu­vintele Domnului în­cre­din­ţa­te Sfântului Siluan Atonitul: „Numai cei mândri suferă de la demoni… Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!“; iar în pragul mor­ţii vom striga către Dum­nezeu: „Tu eşti nădejdea mea, par­tea mea eşti în pământul ce­lor vii“ (Psalm 141, 5).

Generalizarea

Dumnezeu a dat omului şti­in­ţă şi pricepere pentru a le lucra în folosul său, nu pentru a se încrede în ele. „Pune-ţi nă­dej­­dea în Domnul din toată ini­ma ta şi nu te bizui pe price­pe­rea ta“ – ne sfătuieşte Înţeleptul Solomon (Pildele 3, 5). Iar pe cei ce se încred în ei înşişi şi în simţămintele lor, acelaşi So­lo­mon îi numeşte „nebuni“. (Pil­de 28, 26).

Aplicarea

Nădejdea trebuie cultivată prin rugăciune, lectură duhov­ni­­­­cească, meditaţie sau cuge­tarea la binefacerile lui Dum­nezeu. De asemenea, ea trebuie cul­­tivată şi în împrejurările con­­crete ale vieţii: să ne încura­jăm unii pe alţii atunci când a­vem un necaz, atunci când ne în­­cearcă bolile sau atunci când ne simţim părăsiţi. Cu cât via­­ţa omului este mai curată, mai în acord cu voia lui Dum­nezeu, cu atât nădejdea lui este mai pu­ternică, mai sigură. To­tuşi, nici unul dintre noi, cei mu­ri­tori, nu putem spune că a­vem cer­titudinea absolută a mân­tui­rii noastre, ci toţi tre­bu­ie să măr­turisim împreună cu Sfân­tul Apostol Pavel: „Prin nă­dejde ne-am mântuit“ (Rom. 8. 24).

Îl rugăm pe Dumnezeu să ne în­tărească voinţa noastră spre vo­inţa Lui ca să putem spune cu tărie şi simţire sufletească: „Nă­dejdea mea este Tatăl, scă­pa­rea mea este Fiul, aco­pe­ră­mân­tul meu este Duhul Sfânt, Trei­me Sfântă, Slavă Ţie!“

Bibliografie:

Diac. Ioan I. Ică Jr., Maica Dom­­­nu­lui în teologia secolului XX şi în spiri­tu­alitatea isihastă a secolului XIV, Edit. Deisis, Si­biu, 2008.

Pr. prof. dr. Constantin Co­man, Ioan Vlăducă, Din În­vă­ţă­turile Sfinţilor Părinţi, Edit. Bi­zantină, Bucureşti.

Sf. Ioan Scărarul, Scara Ra­iu­lui, traducere, introducere şi no­te de Mitropolit Nicolae Cor­nea­nu, Edit. „Amarcord“, Timi­şoa­ra, 1997.

Arhim. Sofronie, Vom ve­dea pe Dumnezeu precum es­te, trad. de ierom. Rafail Noi­ca, Edit. Sofia, Bucureşti, 2005.

Copiii din parohia Buzeni, Protopopiatul Botoşani, participă de câţiva ani la întâlnirile catehetice din cadrul programului „Hristos împărtăşit copiilor“. Prin contribuţia credincioşilor, din anul 2000 în această parohie au fost întreprinse mai multe lucrări la complexul parohial.

Parohia „Naşterea Maicii Domnului“ – Buzeni, Protopopiatul Botoşani, derulează de trei ani proiectul catehetic „Hristos împărtăşit copiilor“, la care participă şcolarii din clasele I-VIII. Întâlnirile au loc în fiecare duminică după-amiaza în paraclisul parohiei, unde se oficiază în prezent sfintele slujbe. „La proiectul catehetic sunt înscrişi în jur de 25 de copii din parohia noastră, dar şi din satele învecinate. Ei vin la aceste ore din dorinţa de a-şi însuşi cât mai mult cunoştinţele legate de învăţătura de credinţă a Bisericii noastre. Tot cu aceşti elevi am început anul trecut editarea unei foi parohiale. Copiii sunt cei care se îngrijesc de apariţia acestei foi parohiale intitulată «Hrană pentru suflet». Publicaţia cuprinde articole pe teme spirituale, din vieţile sfinţilor sau legate de sărbătorile importante din perioadele anului. De asemenea, sunt cuprinse activităţile culturale şi alte momente importante ale parohiei“, a amintit pr. paroh Claudiu Ionescu. Biserica parohiei Buzeni se află în construcţie, după ce, timp de un deceniu, s-a ridicat un aşezământ social şi casa parohială. În prezent este realizată zidăria, iar anul acesta vor începe lucrările la acoperişul sfântului lăcaş. „Toate aceste lucrări sunt realizate cu sprijinul credincioşilor, deşi parohia noastră este mică şi săracă. Oamenii au fost alături de preotul paroh pe timpul derulării şantierelor începute în anul 2000. Am făcut o echipă când s-au întreprins activităţile de construcţie, lucrul acesta văzându-se şi în modul practic. Mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a ajutat în toţi aceşti ani şi Maicii Domnului pentru că ne ocroteşte. Gândul nostru de mulţumire se îndreaptă apoi către bunii credincioşi care ne susţin şi care contribuie după a lor putere pentru lucrările la biserică“, a mai spus pr. paroh Claudiu Ionescu. Aşa cum s-a întâmplat şi în anii precedenţi, în baza protocolului de colaborare dintre parohia „Naşterea Maicii Domnului“ – Buzeni şi Şcoala Generală Buzeni, elevii din clasele V-VIII vor participa în luna aprilie a acestui an la o activitate de plantare de puieţi şi de ecologizare a spaţiilor verzi, intitulată „Prietenii naturii“.

sursa: Doxologia.ro

Autor: Mihai Oara

Drumul meu spiritual a fost unul opus celui urmat de Luther. Eu am inceput cu numai prin credinta si am ajuns la necesitatea faptelor si a straduintei. Toate acestea trebuie explicate, de acee il rog pe cititor sa nu se grabeasca sa judece, pana nu va citi in intregime aceasta lucrare.

Convertirea

La varsta de douazeci de ani am trecut printr-o experienta de convertire. Lucrurile s-au intamplat cam in felul urmator. Dupa ce m-am intors de la armata, am hotarat sa-mi clarific odata pentru totdeauna problema existentei lui Dumnezeu. Cu toate ca intr-un fel nu credeam in El, intr-altfel eram totusi nelinistit. Mi-am strans atunci un numar de carti, predici inregistrate si alte materiale. Pe masura ce ma adanceam in studiu, imi dadeam seama ca sunt un pacatos, asa ca in loc sa ajung la o certitudine intelectuala, m-am afundat si mai mult intr-o criza a inimii.

Vazand filmul “Un om pentru eternitate”, povestea martirului englez Thomas Morus, am inteles ca exista cauze pentru care unii sunt gata sa moara, cu toate ca faptul aceasta nu se potrivea cu o lume fara Dumnezeu. Alti eroi ai credintei aduceau aceasi marturie despre o viata mai presus de interesele egoiste imediate. Am incercat atunci sa traiesc si eu o viata de sfant, desavarsita, dar nu am reusit. Toate incercarile mele duceau la esec. Ma simteam din ce in ce mai vinovat in fata unui Dumnezeu a carui existenta nu o mai contestam de acum.

In mijlocul acestor cautari disperate am ascultat o predica despre har, rostita in biserica baptista Sf. Treime din Bucuresti, de cel care avea sa-mi devina mai tarziu socru, Aurel Popescu. Am inteles atunci pentru prima oara ca orice efort al nostru de a ne obtine merite inaintea lui Dumnezeu este sortit esecului, si ca numai harul Lui ne poate mantui. In septembrie 1975 am decis sa cred in Domnul Iisus si sa-L urmez toata viata mea.

Intrebari si dezamagiri

Daca mi s-a parut ca inteleg si accept usor conditiile mantuirii, nu tot asa a fost cu umblarea in viata de credinta. O serie de porunci ale Scripturii nu aveau prea mult sens in contextul traditiilor baptiste. Ce insemna a te lepada de tine insuti si a-ti lua crucea in fiecare zi? Ce insemna a fi sfant, cum Dumnezeu este sfant? Pe masura ce bisericile baptiste romanesti deveneau tot mai calviniste, aceste indemnuri isi pierdeau sensul.

Intr-adevar, cum poti sa impaci doctrina depravarii totale a omului cu aceste indemnuri la sfintenie? Daca omul este total stricat, ce bine si va face vre-un efort spre sfintenie? Cum nu puteam admite ca de Dumnezeu depinde cu adevarat 100% din umblarea si soarta noastra, gandeam ca El controleaza 99% si noi controlam 1%. Dar ce rost mai avea efortul, daca in ultima instanta succesul depindea de El, nu de noi? Si totusi, chemarea la sfintenie continua, nu numai pe paginile Scripturii, ci si in sufletul meu.

In cautarea unei spiritualitati care sa raspunda cu adevarat acestor probleme am gasit doua feluri de raspunsuri, oarecum opuse unul altuia.

Calea eroismului

Una dintre cai consta in efortul eroic de a face bine, de a-I fi placut lui Dumezeu. Incercam cu toate puterile sa fim sfinti, esuam, dar incercam din nou. Cu timpul ne perfectionam si dobandim mai multe succese. Unii dintre noi, cu o vointa mai puternica si un intelect mai profund reusesc sa mearga mai departe pe aceasta cale si sa devina mari oameni ai credintei. Ei devin predicatori sau misionari vestiti.

Aceasta cale a eroismului exalta capacitatea omului de a se ridica singur. Am fost dezamagit sa constat ca ea nu este pentru mine. Chiar daca pe din afara aratam ca un tinar crestin plin de succes in viata de credinta, imi stiam slabiciunile si nu imi faceam iluzii.

Calea renuntarii

Am fost fericit cand am aflat ca exista o altfel de cale. Aceasta am aflat-o mai intai din scrierile lui Watchman Nee si apoi am auzit-o explicata de unii frati. Invatatura era ca orice efort personal este zadarnic (eram de acum convins!) si ca toata sfintenia o lucreaza in viata noastra doar Domnul. Orice incercare, straduinta personala este o greseala, aproape o erezie, deoarece este o negare a harului, un fel de auto-mantuire cu ajutorul lui Hristos. Solutia este sa renuntam a mai incerca si sa ne bazam complet pe lucrarea lui Dumnezeu in viata noastra. Sa ne socotim morti fata de pacat si vom fi intr-adevar morti. Dar daca ne-am socotit morti, si totusi pacatuim? inseamna ca nu ne-am socotit morti cu adevarat, sau ca Duhul nu ne-a descoperit ca suntem morti. Trebuie sa ne bazam pe Domnul si vom vedea cum in timp moartea lui Iisus devine reala in viata noastra. Problema pentru mine a fost ca L-am tot lasat pe Domnul sa ma duca la sfintenie, m-am tot socotit mort fata de pacat, dar sfintenia nu mai venea.

Care este rostul vietii?

Poate parea ciudat ca un crestin isi mai pune aceasta intrebare, dar pentru mine ea era reala. Pusa in alt fel, intrebarea era, Odata mantuit (prin acceptarea lui Iisus in inima mea), ce rost mai aveam in lume?

De acum imi era clar ca straduinta spre sfintenie nu ma ducea prea departe. Martora era nu numai experienta mea ci si a altora. Printre crestini vedeam asa multe slabiciuni si pacate, incat orice discutie despre sfintenie parea o fantezie. In plus, chiar si pentru cine facea un oarecare progres, ce importanta avea acesta fata de adevarate schimbare pe care o vom avea cand vom fi cu Domnul? Cu alte cuvinte, ce importanta are daca progresez aici 0,01% sau 0,02%, daca de abia dincolo, in vesnicie, voi completa restul de 99,99%

Daca rostul vietii crestine nu consta in dobandirea sfinteniei, atunci poate rostul era altul. Imi aduc aminte cum unii predicatori baptisti in anii 70 predicau ca Dumezeu ne tine aici pe pamant dupa ce am fost mantuiti deoarece El vrea sa-i aducem si pe altii la manuire. Aceasta avea sens, dar in acelasi timp ridica o mare problema, caci multi crestini plecau la Domnul fara suflete castigate pentru El. Dar o viata de credinta de zeci de ani in care ai adus doar doi sau trei la Domnul (in cazul cel mai bun) pare un lamentabil esec. Nu pare aceasta o irosire a vietii?

Uitandu-ne la viata noastra, cei mai multi constatam ca ne petrecem timpul cu serviciul, cu grijurile vietii. Ne mai bucuram de viata de familie, de prieteni. Ne bucuram intr-un mod si mai inalt in biserica, slavindu-L pe Dumnezeu, dar aceasta reprezinta doar un mic procent din timpul nostru. Cum se explica dar aceasta extraordinara risipa a vietii noastre in activitati care nu duc la nimic?

In mijlocul luptei

Uneori in viata apar realitati care depasesc cadrul nostru ingust de gandire. Aceasta s-a intamplat cu mine cand m-am trezit in mijlocul persecutiilor comuniste. Sunt convins ca Dumnezeu da har celor ce trec prin astfel de incercari, asa incat multe slabiciuni si ezitari sunt acoperite.

In sase ani petrecuti in Bucuresti dupa convertirea mea, m-am izbit de mai multe ori cu realitatea persecutiei. Incercarile prin care am trecut au fost usoare si nu se compara cu ale acelora care au avut cu adevarat de suferit. In mijlocul unor greutati venite din partea unui regim care lupta impotriva lui Hristos, am simtit un har si o dulceata a prezentei Domnului, care compensa atat durerile din afara, cat si pe cele dinauntru.

Am fost retinut de securitate de mai multe ori si interogat. Am fost urmarit pe strada, acasa, telefonul mi-a fost supravegheat. Am fost amenintat la facultate si am fost dat afara din asociatia studentilor din cauza ca am refuzat sa depun juramantul de loialitate fata de partidul comunist. In toate acestea, bucuria lui Hristos m-a insotit si m-a salvat.

Am avut ocaza sa cunosc oameni pe care I-am admirat pentru curajul si credinta lor in mijlocul anchetelor sau urmaririlor penale. Unii dintre acestia au fost liderii baptisti Aurel Popescu, Pavel Niculescu, precum si preotul ortodox Pr. Calciu. Tensiunea conflictului, primejdiile si necazurile, toate acestea au estompat nelinistile mele interioare. Imprejurarile vietii erau prea furtunoase ca sa-mi mai lase timp sa gandesc la intrebarile mentionate mai sus, la care insa nu aveam inca raspuns.

O alta lupta

Lucrurile s-au schimbat dupa ce am emigrat in SUA, in decembrie 1980. Aici a trebuit sa iau viata de la inceput. Am fost din nou confruntat, mai acut decat inainte, cu aceleasi intrebari de la inceput.

Viata ne-a purtat prin multe locuri si implicit prin multe biserici, toate de nuanta neoprotestanta. Am locuit in New York, New Jersey, Pennsilvania si Carolina de Nord. Am trecut prin multe biserici, unele organizate doar prin case, unele baptiste romanesti sau americane, independente, traditionale sau harismatice. Am devenit tot mai dezamagit.

In bisericile baptiste romanesti am descoperit multe lupte politice. O spun nu cu judecata, ci cu cea mai mare compasiune. De cele mai multe ori conflictele proveneau din faptul ca oamenii veneu din diferite colturi ale Romaniei, cu diferite mentalitati si erau dezorientati cu privire la viata lor in noua tara. Traditiile mostenite in diferite biserici din tara, combinate cu noua libertate si cu grijurile vietii de fiecare zi produceau un amestec exploziv care a provocat probleme in multe biserici. In plus, orice biserica etnica, mai ales de proaspeti emigranti, isi avea limitarile ei, nefiind bine integrata in restul societatii. Eu si sotia mea ne-am bucurat atunci cand, in sfarsit, ne-am mutat in biserici americane. Cu toate ca ii pretuiam si ii iubeam pe fratii romani, doream sa cunoastem si sa experimentam spiritualitatea neo-protestanta americana.

In bisericile evanghelice americane am gustat din plin stilul de viata si avantajele civilizatiei americane, dar nu L-am gustat mai mult pe Hristos. Oamenii erau politicosi, sociabili, prietenosi. Crestinii din aceste biserici erau foarte respectabili pentru Hristos, dar nu gaseam nebuni petru Hristos. Exista on entuziasm si un triumfalism care erau superficiale. Rar exista o asteptare a unei lucrari sau a unei prezente directe a lui Dumnezeu in biserica. Viata crestina consta in a fi om de treaba, in a urma niste invataturi morale, dar era lipsita de fior mistic. Obiectivitatea credintei insemna nu numai alungarea experienelor subiective ci a oricarei participari directe a lui Dumnezeu in viata noastra.

Un exemplu, in acest sens, era felul in care era tratata problema marturisirii pacatelor. Avand acces direct la Dumnezeu, eram invatati ca nu mai este nevoie sa ne marturisim pacatele unui om. Odata ce pacatul a fost marturisit, sentimentele de vinovatie trebuiau ignorate, intrucat Scriptura ne spune ca am fost iertati. Aceasta invatatura nu se potrivea cu experienta reala traita si minimaliza seriozitatea pacatului.

Nici bisericile harismatice nu m-au satisfacut pe deplin. Cel putin aici exista o mai mare asteptare a prezentei si lucrarii lui Dumnezeu. Ce m-a dezamagit a fost lipsa unei straduinte consistente spre sfintenie. Multi credinciosi din aceste biserici erau mai preocupati sa dobandeasca anumite daruri spirituale decat sa se apropie de El si sa-L cunoasca pe calea sfinteniei. Cum darurile spirituale erau tinta cea mai pretioasa, alte aspecte ale viatii crestine erau neglijate. Am vazut o uimitoare imbinare de exaltare harismatica, slabiciune omeneasca si legalism.

Catre o noua spiritualitate

Apropierea mea de biserica ortodoxa nu s-a facut prin indemnurile sau puterea de convingere a unui om. A fost un proces care a durat cateva saptamani si in urma caruia multe din intrebarile mele de o viata si-au gasit raspunsul.

De mai bine de un an citeam, la sugestia sotiei mele, Jurnalul fericirii a lui Steinhardt. Am intalnit acolo o spiritualitate neobisnuita, cu un miros placut, cu un farmec dulce. Imi spuneam, Ce pacat ca a fost ortodox si nu evanghelic. Una din ideile care m-au impresionat la Steinhardt a fost acea ca viata adevarata in Hristos nu este una a esentelor abstracte, ci a unei iubiri concrete si a unei credinte de copil. Numai intr-o astfel de viata se poate manifesta Hristos.

O mare descoperire

Un moment hotarator a fost cand am cumparat, aproape intamplator, cartea Arta rugaciunii, care cuprindea o serie de invataturi despre rugaciune a Sfantului Teofan Zavoratul. Eram constient ca aceste invataturi veneau din biserica ortodoxa, dar am considerat ca, asa ca in alte situatii, voi deosebi adevarul evanghelic de superstitiile ortodoxe. Dar, pe masura ce intorceam paginile, deveneam tot mai intrigat. Mi-am dat seama ca nu era una dintre acele carti pe care le citesti repede, ci, la fel ca si in cazul Bibliei, trebuie sa te opresti aproape dupa fiecare fraza si sa meditezi la cele scrise de autor. Am realizat ca tot ce era scris acolo avea sens!

Principalul subiect al acestei carti era asa-numita rugaciune a lui Iisus: Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine pacatosul. In scurt timp multe din conceptile mele s-au schimbat si am inteles ca viata crestina este una de straduinta. Inainte credeam fie ca straduinta nu este necesara, fiind o adaugare omeneasca la mantuire, fie ca este foarte importanta, dar neproductiva in propriul meu caz.

Am inceput sa practic felul de rugaciune expicat in aceasta carte ortodoxa. Ceva neasteptat s-a intamplat atunci cu mine. Am inceput sa experimentez o retrezire a iubirii celei dintai, pe care nu o mai simtisem din zilele convertirii mele. Nu pot descrie aici totalitatea experientelor mele, caci multe se refera la relatia mea intima cu Domnul, deaceea ele vor ramanea un secret intre mine si El. Totusi, pot sa impartasesc anumite efecte pe care aceasta rugaciune a lui Isus” le-a avut asupra mea:

inainte viata mea de rugaciune era foarte seaca. Cu greu ma puteam ruga cinci sau zece minute pe zi. Acum am reusit pentru prima oara in viata sa ma rog ore intregi. Accentul nu era insa pe durata rugaciunii, ci pe capacitatea sufletului de a se deschide si de a comunica cu Dumnezeu. Inainte, rugaciunea mea mergea in latime, adica se lungea doar prin adaugarea unor noi subiecte sau cereri. Acum mergea in adancime, aducand inaintea Domnului lucrurile ascunse ale inimii. Pe masura ce inima imi era curatata prin deschiderea ei inaintea lui Iisus, descopeream noi pacate, defecte sau slabiciuni in viata mea. In mod paradoxal, ma simteam tot mai curat si in acelasi timp tot mai pacatos! Pe masura ce ma rugam, puterea lui Iisus patrundea mai mult in viata mea si ma facea biruitor acolo unde inainte experimentam doar infrangeri. Toate acestea m-au facut sa inteleg ca nu sunt decat la inceputul unui drum si ca eram mai slab si mai pacatos decat mi-as fi inchipuit inainte.

Confuzie totala

Experimentand o reinviere a vietii mele cu Hristos, deveneam din ce in ce mai incurcat in privinta parerilor mele despre biserica. Pe de o parte, progresul meu era evident, nu numai pentru mine, ci si pentru familie. Pe de alta parte, in mod ciudat, sursa acestui progres era o invatatura si o practica specific ortodoxa. Aceasta nu se potrivea de loc cu parerea mea despre biserica ortodoxa, pe care o credeam moarta, o institutie pur umana, lipsita de Duhul Sfant, un grup de popi care promovau superstitiile si impiedicau pe oameni sa cunoasca adevarata credinta. Aceasta contradictie trebuia rezolvata! Am inceput sa caut in mod sistematic un raspuns.

Am gasit prin intermediul Internetului, adresa si numarul de telefon al unei biserici ortodoxe din apropiere si am trimis preotului un mesaj ca as dori sa-l intalnesc. Dmnezeu mi-a dat harul sa cunosc pe acest preot care, ca si mine, venea dintr-un mediu protestant, unde fusese pastor multi ani. Astfel, Parintele Nicholas, de la biserica ortodoxa antiohiana All Saints din Raleigh, Carolina de Nord, a avut rabdare cu mine si nu s-a simtit ofensat de intrebarile mele.

Prima intrebare pe care i-am pus-o a fost cum explica slabiciunea bisericii ortodoxe romane in fata regimului comunist. Noi, baptistii, i-am spus eu, am rezistat impotriva comunismului, in vreme ce biserica ortodoxa a facut compromisuri! Parintele Nicholas mi-a explicat cum biserica ortodoxa este un trup viu, cu organe sanatoase si unele bolnave, dar care se regenereaza in fiecare generatie cu viata adevarata, primita de la Hristos. Curand mi-am dat seama ca privisem aceasta problema cu ochelari foarte colorati. Mi-am adus aminte ca mii de ortodocsi au murit din cauza comunismului. In acelasi timp, slabiciunea omeneasca si compromisul a existat si la baptisti. Au existat si pastori baptisti care au colaborat cu Securitatea.

In afara de acuzatia colaborarii cu comunistii, am avut si alte nelamuriri cu privire la biserica ortodoxa. Stiam ca majoritatea romanilor isi zic ortodocsi, dar nu toti isi practica credinta. Stiam de anumite superstitii (ulterior am aflat ca nu reprezentau invatatura bisericii). Credeam ca biserica ortodoxa impiedica pe oameni sa citeasca Biblia (de fapt doar ii descuraja sa o interpreteze intr-un spirit ne-ortodox).

Intelegerea mea cu privire la starea de curatie si desavarsire a bisericii era gresita. In multe pilde, Domnul ne-a explicat ca aici pe pamant nu vom reusi niciodata sa separam complet graul de neghina. In timp ce este foarte important sa promovam o invatatura si o practica corecta, trebuie sa ne asteptam intotdeauna sa vedem slabiciuni si caderi. Incercarea de curatire perfecta a bisericii este de fapt contra-productiva, deoarece numai Dumnezeu cunoaste inimile oamenilor. Este mai bine ca biserica sa fie inclusiva si primeasca pe toti cei care-i accepta invatatura si disciplina, decat sa fie exclusiva si elitista si apoi sa se mandreasca cu starea ei desavarsita.

Parintele Nicholas a continuat sa raspunda si altor intrebari si sa-mi dea carti care tratau probleme greu de inteles pentru unul care venea dintr-un mediu neoprotestant.

Icoane, lumanari, tamaie

Ca baptist, una din cele mai importante obiectii pe care le aveam fata de biserica ortodoxa era folosirea icoanelor. Intelegerea mea cu privire la folosirea icoanelor in bisericile ortodoxe era complet gresita. In primul rand, ortodocsii nu se inchina unei panze, unui lemn sau unor culori. Ei nu se inchina nici unei imagini, deoarece doar Dumnezeu merita inchinarea. Ei se inchina Celui care este reprezentat de icoana, lui Iisus Hristos. Cand aprind o lumanare sau saruta icoana unui sfant, ei iubesc si respecta pe acel sfant pentru ca in el s-a manifestat Hristos.

Nu doresc sa explic aici toata teologia icoanelor. Exista destule resurse pe Internet si in carti pentru cei care sincer vor sa inteleaga acest subiect. As dori doar sa spun ca, dintr-o data perspectiva mea s-a schimbat. Am inteles ca de fapt obiectiile neoprotestantilor cu privire la icoane, lumanari, tamaie, si toate celelalte practici ortodoxe veneau dintr-o necunoastere a invataturii ortodoxe date prin Parintii bisericii.

In teologia ortodoxa, Dumnezeu care S-a intrupat in Iisus Hristos continua sa se intrupeze sau sa se manifeste prin materie, prin sfinti, prin taine, prin icoane, prin culori si mirosuri de tamaie. Iisus este icoana lui Dumnezeu iar omul este icoana lui Iisus. Simplificarea, reducerea la esente, este de fapt o izgonire a oglindirii lui Dumnezeu din biserica si din viata noastra de fiecare zi. Este la fel ca si cum as da jos de pe pereti si as distruge fotografiile copiilor mei, pentru ca, in mod esential, nu iubesc fotografiile ci pe copii.

Aceasta noua perspectiva m-a facut nu numai sa accept toate aceste forme si simboluri din Biserica Ortodoxa, ci in acelasi timp sa le caut si sa le apreciez.

Un Pentecost continuu

Am descoperit ca biserica ortodoxa asteapta manifestarea reala a lui Dumnezeu in biserica. Ceea ce am cautat la harismatici am gasit in sfarsit aici. In ultimile biserici baptiste americane pe care le-am frecventat am fost dezamagit de lipsa unei asteptari a prezentei reale a lui Dumnezeu in adunare. Nu ni s-a explicat niciodata in ce fel Domnul ar fi fost mai prezent acolo decat in lume. Dumnezeu era vazut ca fiind atat de departe, ca Unul care S-a manifestat la creatie, prin cativa profeti, apostoli, prin viata pamanteasca a Domnului Iisus, si cam atat. Azi putem invata despre El si speram sa-L intalnim candva in Cer. Pana atunci insa, orice afirmatie cu privire la interventia Lui intr-un chip special in biserica si in viata credinciosilor era vazuta ca misticism si auto-inselare.

In biserica ortodoxa, Dumnezeu se manifesta prin Taine. Aceste Taine nu sunt doar simboluri, ci mijloace prin care se distribuie harul. Schimband practica si invatatura de la inceput a bisericii, neoprotestantii le-au transformat in simple simboluri, golindu-le de aspectul lor supranatural, tainic si harismic.

Raspunsuri la vechi intrebari

Citind lucrari ale sfintilor sau parintilor ortodocsi, am fost in sfarsit luminat cu privire la scopul vietii crestine. Sfantul Serafim din Sarov declara ca scopul vietii este sa cumparam Duhul Sfant, adica sa ne umplem de Dumnezeu.

Am descoperit in biserica ortodoxa cea mai frumoasa explicatie cu privire la telul vietii crestine. Aceasta explicatie se cuprinde in invatatura despre theosis, indumnezeire. Crestinul se umple de Dumnezeu printr-o viata de aceza. Aceasta viata nu este numai pentru calugari, ci pentru toti crestinii. Prin asceza ne golim de patimile firii pacatoase si il castigam pe Dumnezeu. Aceasta asceza se practica prin rugaciune, post, facere de bine. Prin ea ucidem in noi mandria si egoismul si le inlocuim cu umilinta si dragoste. Inima ne este curatata si Hristos poate locui in noi prin Duhul Sfant.

Mi-am dat seama ca aceasta cale a ascezei prezentata in ortodoxie este o cale grea si ca nu multi umbla pe ea. Dar aceasta confirma vorbele Domnului Iisus despre poarta stramta si calea ingusta, care duce la viata.

Am gasit in invatatura ortodoxa si un raspuns la vechea mea dilema daca sfintirea este lucrata in viata mea de Domnul sau trebuie sa mi-o lucrez singur. Am inteles acum ca aceasta era o falsa dilema. Incercam inainte sa impart ceea ce nu poate fi impartit. Din scrierile ortodoxe am aflat despre sinergie, lucrarea simultana a omului si a lui Dumnezeu. Am inteles ca lucrarea Duhului este esentiala si ca Dumnezeu lucreaza prin credincios, nu impotriva voitei lui. In practica, progresul spiritual incepe cand imi dau seama ca nu pot inainta singur si strig catre Dumnezeu. Aceasta nu inseamna lene spirituala, caci rugaciunea cere efort si lupta. Imparatia ceririlor se ia cu navala, adica prin lupta, prin straduinta. Numai cei care se straduiesc o capata, dar o capata nu ca un rezultat direct al straduintei, ci ca har dat de Domnul Iisus caruia ii este mila de ei. De acea trebuie sa ma rog neincetat si sa strig, Doamne Iisuse, ai mila de mine pacatosul.

sursa: StMaryRo.org

Pr. David Hudson impreuna cu sotia sa Mary si fiicele lor Hannah, Heidi si Heather

La putin timp dupa ce am sosit in Romania ca misionar neoprotestant in 1993, un pastor baptist cu care lucram mi-a zis, „Tu crezi ca vii in Romania sa faci ceva pentru Dumnezeu, dar poate ca El vrea sa faca ceva pentru tine”.

Era adevarat ca ma aflam pe o cale care incepuse printr-o neobisnuita sete pentru cele spirituale, cand eram copil, dar nu imi inchipuiam ca voi ajunge la capatul cautarilor mele in Romania.

Am fost crescut in miscarea Wesleyana, aripa conservatoare, si botezat la varsta de 8 ani. Copil fiind, eram gata sa-mi afirm convingerile religioase si m-am straduit sa duc o viata crestina serioasa. Am invatat sa cant la pian in anii de liceu si in curand identitatea mea a fost absorbita in slujirea prin muzica.

In bisericile pe care le frecventam in tinerete, se punea accentul atat pe sfintenia interioara, cat si pe cea exterioara, dar am fost dezamagit ca student intr-un colegiu biblic cand mi-am dat seama ca (1) „sfintirea totala” pe care asteptam sa o primim instantaneu nu functiona, nu doar in mine, dar nici macar in liderii bisericii pe care ii admiram, si (2) ca ma aflam intr-un ghetou religios si doream sa gasesc adevarata Biserica. Am gasit atunci credinta Reformata, care parea a avea raspunsul. Nici un fel de scurtaturi sau pretentii superficiale de neprihanire, multa „libertate crestina”, iar ceea ce nu putea fi explicat era atribuit misterioasei suveranitati a lui Dumnezeu. Ma atragea si faptul ca era o credinta mai intelectuala, iar eu ma aflam intr-un proces de urcus.

Prin casatorie am devenit parte din conducerea unei comunitati neoprotestante independente, in care teologia „mea” era tolerata, atat timp cat nu impiedica misiunea bisericii noastre aflata in crestere. Totul era subordonat evanghelizarii, totul era prietenos, vizitatorul era rege, iar crestinismul nostru conservator era difuzat celor ce avansau socioeconomic, pe care ii consideram obiectivul nostru principal. Lucrarea mea cu muzica a trecut pe un loc secundar prin faptul ca am capatat tot mai multe responsabilitati administrative, devenind in cele din urma Pastor Executiv.

Toate aceste activitati si succese, cu presiunile lor interminabile au inceput sa se faca simtite in sufletele noastre si am simtit ca in toate lipsea ceva. Intrand in anii varstei mijlocii, am decis sa o rupem cu ele si sa incepem o a doua cariera, in misiune. Visam de multa vreme sa fac o lucrare cu muzica in Europa, si am decis ca atunci era momentul. Dupa o perioada de pregatire si strangere de fonduri, am plecat in orasul universitar Cluj-Napoca, din Romania, Mary, eu si cele trei fete ale noastre, Heidi, Heather si Hannah.

In ciuda unor dificultati, ne-am adaptat si dupa cativa ani ne mergea bine.Am invatat limba, fetele erau in scoala publica si am cumparat chiar un apartament, cu intentia de a sta acolo pe lunga durata. Lucram in bisericile baptiste, incercand sa reinvioram partea de serviciu divin, mai ales in ce priveste muzica, si am inceput chiar sa compun cantece care au fost bine primite.

Apoi viata noastra a fost intoarsa pe dos de Ortodoxie, care ne-a lovit ca un tornado din Kansas.

Venind ca misionar evanghelic intr-o tara predominant ortodoxa, nu aveam nimic impotriva Ortodoxiei. Nu ma vedeam pe mine ca reprezentand o amenintare sau o competitie la adresa credintei majoritatii. Credeam totusi ca Biserica Ortodoxa, ca si alte biserici vechi, este mai mult moarta, dar doream sa cred ca exista si ceva viata si reinoire in ea. Cu o gandire deschisa si pluralista, am inceput sa caut ce este bun in Orthodoxie, facand presupunerea ca radacinile neoprotestantilor din Romania se afla in Ortodoxie. Printr-o coincidenta, tocmai citisem “Am devenit ortodocsi” in timp ce ma aflam in procesul de pregatire pentru misiune si am fost impresionat. Dar in Romania nu am vazut prea mult din ceea ce stralucea in prezentarea luminoasa a lui Peter Gilquist. Ortodoxia parea obosita, statuta, superficiala, superstitioasa, ingrozitor de formala, sau, cum spunea cineva, „feudala”. Compromis si coruptie, o pasiune pentru trecut vrednica de un muzeu, acestea au fost impresiile pe care le-am primit de la ne-ortodocsii cu care am discutat. Serviciile din catedrala pareau o opera fara naratiune, in care nu era important sa urmaresti ce se intampla. Era o alta lume, deosebita de cea pe care o cunosteam, in care accentul era pus pe intelegere, unde textele „liturgice” si invatatura biblica erau proiectate pe ecran, spre lamurirea tuturor! Intr-o biserica din centru, in care ma opream uneori ca sa ma rog, oamenii pareau ca vin si pleaca in timpul slujbei – daca o puteai numi astfel – dupa cum si preotul aparea si disparea in spatele iconostasului. Cantaretul era pe jumatate plictisit, pe jumatate neatent, pentru el totul era rutina. De ce nu se ingrijea nimeni sa faca slujbele pe intelesul vizitatorului?

Dupa cum mi-a spus recent un duhovnic roman, este o minune ca am devenit ortodox in Romania. Intr-adevar, nimeni nu a facut nimic ca sa ne converteasca.

Convins ca exista mai mult in Ortodoxie decat se vede la suprafata, continuam sa cercetez acest mister, cu toate ca eram prea ocupat pentru a petrece mult timp cu acest subiect. In sfarsit, am prins ocazia sa cunosc un preot care era „evanghelic”, tocmai ceea ce cautam eu. Era tanar, inca in facultate, in al patrulea an de pastorire intr-un sat indepartat. Pr. Iustinian fusese crescut intr-o familie ortodoxa evlavioasa, rezistase impotriva comunismului la varsta adolescentei, iar acum era preot. Fara a fi formal sau superficial in credinta, era convins de adevarul afirmatiilor pe care le citisem in cartea lui Gilquist (pe care de acum le auzisem si de la altii). Dupa anumite discutii, i-am cerut sa-mi demonstreze Liturgia intr-un fel in care sa o pot intelege. El m-a luat la altar, intrerupandu-se ca sa-mi explice cand era necesar, si lasandu-ma sa observ fiecare actiune si sa aud fiecare rugaciune. In acea zi, la inceputul lui mai 1995, am fost „fermecat” de Ortodoxie. Mi-am dat seama ca am intalnit un har si o putere si o sfintenie pe care nu le experimentasem inainte. Totul era deplin convingator.

Ce era sa fac acum? Cariera noastra misionara tocmai incepea sa dea roade, iar familia incepea sa se simta asezata dupa traumele dezradacinarii, mutarii si schimbarii culturii. Ne simteam impliniti si entuziasti cu privire la viitor. Nici nu indrazneam sa ating acest subiect cu sotia mea, stiind ca aceasta va aduce o furtuna in vietile noastre, o furtuna de care nu aveam nevoie. In vremea acea a sosit timpul pentru o intoarcere temporara in Statele Unite, dinainte planificata. M-am reintors in Statele Unite obsedat de Ortodoxie si am simtit ca trebuie sa o cercetez in continuare. Toate cele pentru care luptaseram si suferiseram ca familie erau acum sub semnul intrebarii. Cand sotia si-a dat seama ce se intampla, m-a avertizat ca, dupa parerea ei fetele nu vor putea accepta asa ceva. Dar incepand sa studieze si sa se roage, a inceput sa vada si ea realitatea Ortodoxiei.

Dupa o discutie cu conducerea societatii noastre misionare, am decis sa ne dam demisia pentru a ne putea urma in continuare noua (si fragila) noastra descoperire. In mijlocul verii anului 1995 ne-am trezit in mijlocul unui conflict dureros cu cei dragi ai nostrii, care se simteau tradati si inselati. Catre sfarsitul verii, „cariera noastra misionara” era terminata iar noi ne-am trezit pusi de o parte si izolati. Cu toate ca in lunile acelea ni s-a parut ca am gresit cu privire la Ortodoxie, increderea de care ne bucuram inainte s-a pierdut si nu ne-am mai putut relua lucrarea misionara.

Am intrat intr-un „exil”, castigandu-ne existenta prin slujbe prost platite si incercand sa pricepem ce s-a intamplat cu noi. Ce greseala am facut? Cum am putut fi atat de usor abatuti dupa o viata intreaga de invatatura crestina si lucrare active? Ortodoxia paruse atat de frumoasa si dreapta. Ea ne daduse o noua perspectiva asupra unor intrebari nerezolvate si a unor nevoi spirituale neimplinite din viata noastra. Era o noua paradigma, in care deodata totul se potrivea si nimic nu era impins la periferia doctrinei, asa cum fusese cazul cu sistemele doctrinare pe care le cunoscusem pana atunci. Paruse atat de adevarata, reala, cu mult mai spirituala decat tot ceea ce cunosteam mai inainte. Putea fi oare o iluzie, cum spuneau unii, sau o uraciune, cum spuneau altii?

Am cautat sa ne culegem de unde eram si sa ne continuam viata. Fetele se simteau zdrobite, cu increderea lor in noi si altii adanc zdruncinata. Ne simteam paralizati si pierduti. Vazusem prea multa lumina ca sa mergem inapoi la felul nostru dinainte de viata crestina. Nu mai puteam fi crestini in stil neoprotestant, si neputand fi nici ortodocsi, am incercat sa ne gasim propria noastra cale, combinand ce era mai bun din toate. Era o incercare disperata de a intelege si de a ne satisface setea noastra pentru Ortodoxie.

In aceasta stare, ne-am intors in Romania cu propriile noastre mijloace, dupa un an „in exil”. Trebuia sa o facem, din mai multe motive. Ne lasaseram acolo prietenii si colegii fara un ramas bun si fara explicatii. Fiica noastra cea mai mare, Heidi, trebuia sa inceapa cursurile la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, asa ca ne-am adunat puterile si slaba noastra credinta ca sa ne intoarcem. Intrebarea fundamentala ramanea Ortodoxia. Trebuia sa ne intoarcem la „scena crimei”, ca sa ne convingem de adevar, oricare ar fi fost acesta. Am fost primiti cu caldura inapoi in lucrarea noastra cu muzica, si am incercat sa activam intr-un mediu neoprotestant pe baza unor valori ortodoxe. Pe dinafara aveam succes, dar inauntru nu eram satisfacuti. Stiam ca trebuie sa dam Ortodoxiei o noua sansa, de data aceasta una reala.

In vara anului 1997, ne-am facut curaj si am inceput sa participam duminica dimineata la Sfanta Liturgie. Prin Pr. Gordon Walker de la Biserica Sf. Ignatiu din Franklin, Tennesee (pe care il intalnisem in 1995), ne-am imprietenit cu alti convertiti care venisera si ei la Cluj ca misionari. Craig si Victoria Goodwin ne-au recomandat unei publicatii devotionale zilnice, DYNAMIS, care era publicata de biserica lor, Catedrala Sf. Gheorghe din Wichita (o puteti vizita pe Web la http://dynamis.cjb.net). Folosind aceasta publicatie pentru disciplina noastra zilnica de studiere a Bibliei, lucrurile au inceput sa se aseze si intrebarile au inceput sa-si capete raspunsuri. Am inceput deasemenea sa ne invingem timiditatea si sa ne intalnim cu mai multi preoti si mireni credinciosi care ne-au impresionat prin vietile si inimile lor de crestini. Arhiepiscopul Clujului, Bartolomeu, ne-a dat binecuvantarea ca sa incepem traducerea publicatiei DYNAMIS in limba romana si sa o publicam ca suplement la RENASTEREA, publicatia lunara a Episcopiei. In toate aceste imprejurari, nimeni nu a facut vreun efort sa ne converteasca, si chiar si atunci cand am cerut sa fim primiti in Biserica prin miruire, nimeni nu s-a grabit. De data aceasta noi eram cei grabiti!

Mary, Heidi si eu am fost miruiti de Sfintele Pasti, in 1998, in satul in care slujeste Pr. Iustinian. Ce pace a venit peste noi cand, in sfarsit, am parasit apele furtunoase ale unui crestinism pluralist, idiosincratic si eclectic si am intrat in corabia vietii Bisericii istorice si originale! Heather a ales sa ramana in liceul si biserica baptista, iar noi, dupa ce fuseseram confruntati cu trauma convertirii noastre, am simtit ca este bine pentru ea sa vina la Ortodoxie doar daca si cand este gata pentru aceasta. Hannah a fost botezata la cateva saptamani dupa Pasti in 1999, inainte sa implineasca doisprezece ani. A fost o slujba frumoasa si o marturie minunata pe care ea o dadea celor care nu acorda prea mare importanta botezului lor. Cu acest eveniment, am simtit ca am intrat mai mult in pacea Bisericii si am incheiat un alt capitol al pelerinajului nostru spiritual.

Convertirea nu este usoara, nici inainte, nici dupa miruire. Sunt atatea de invatat si e greu sa mergi inapoi la scoala primara dupa ce ai fost catva timp un lider. Situatia este asemanatoare cu cea a emigrarii. Iti cumperi un bilet si pleci; aceasta este cand devii catehumen. Mai tarziu, obtii o noua cetatenie; aceasta se intampla la miruire. Iti ramane sa te adaptezi unei noi culturi si sa-ti gasesti locul in ea; acesta este drumul mantuirii pe care il urmezi in Biserica. Crestinismul real nu consta in raspunsurile usoare si instantanee. Dar pentru oricine se „straduieste catre premiu” exista posibilitatea reala de a castiga bogatiile pe care le ofera noua Patrie.

Inseamna oare aceasta ca nu exista pietre de poticnire sau capcane in Biserica Ortodoxa? Nu. In aceasta noua tara sunt multi cetateni care traiesc in boala si saracie spirituala si care, desi au cetatenia, nu cauta avantajele pe care aceasta le ofera. Exista insa si exemple uimitoare de „succes”, care ne arata calea. Murind fata de ceea ce este fals si meschin in noi, ne renastem cu o umanitate mai deplina, si desi ramanem pacatosi, devenim mai pasnici, mai asezati, mai vindecati, mai iubitori si mai iertatori. Aceasta este Ortodoxia. Ea ne ofera o sfintenie reala care sa ne recastige asemanarea cu Hristos, nu numai teoria, ci si mijloacele.

Pr. Rafail Noica, un duhovnic roman, el insusi convertit de la protestantism, spune ca Ortodoxia este firea adevarata a oamenilor, indiferent daca acestia sunt „rosii, galbeni, negrii, sau albi”. Cand ne intoarcem acasa la Ortodoxie, ne venim in fire, ne regasim pe noi insine. Doamne, unde altundeva ne putem duce?

Acum stim de ce Domnul ne-a adus in Romania. Misiunea noastra era sa descoperim si sa imbratisam Biserica Ortodoxa, Biserica Apostolilor, in care sa ne dobandim mantuirea cu teama si cutremur. Poate ca facand aceasta vom deveni niste lumanari pentru aceia care, chiar daca se afla intr-o tara ortodoxa, nu-si inteleg credinta. Sau poate pentru altii, care asemenea noua, cauta ceva, dar nu spera sa gaseasca raspunsul in Sfanta Biserica Ortodoxa.

sursa: StMaryRo.org

Pagina următoare »